Psihologul Radu Leca propune o abordare a lui Mihai Eminescu ca o oglindă a psihologiei colective românești, în care sensibilitatea intensă și nostalgia coexistă cu luciditatea și ironia. Această identificare cu poetul transformă suferința într-o virtute și explică tensiunile sufletești ale poporului român.

El analizează mitul geniului neînțeles, explicând cum suferința este percepută ca o sursă a creației, iar Eminescu oferă o poveste coerentă care justifică greutățile naționale și individuale. Melancolia poetului este văzută ca o stare fertilă de introspecție și creație, dar și ca o sursă de epuizare.

Totodată, Leca subliniază pericolul cultivării excesive a melancoliei ca statut cultural, ce poate inhiba optimismul și evoluția socială. El recomandă echilibrul și sinceritatea emoțională ca modalități de a valorifica tristețea în mod constructiv, fără autoamăgire.