La mijlocul secolului al XIX-lea, Moldova și Țara Românească erau principate autonome aflate sub dominația Imperiului Otoman. După revoluțiile de la 1848 și schimbările politice internaționale, dorința de unire a crescut rapid în rândul românilor.

Alexandru Ioan Cuza a fost ales în mod simultan domn în ambele principate în ianuarie 1859, realizând astfel un act politică revoluționar care a consolidat unirea și a forțat recunoașterea internațională a statului român modern.

Pe lângă unirea teritorială, Cuza a inițiat reforme majore privind administrația, sistemul juridic și armata, punând bazele consolidării politice și economice a României și deschizând calea pentru dezvoltarea națională ulterioară.